Aici m-au facut Soim al Patriei. Aveam 3 ani, acelasi breton si nu stiam sa pozez. Daca ma uit la fotografia de la importantul eveniment, mi-e clar ca nu aveam chef sa fiu acolo. Era primavara devreme, frig si ceata.

E prima mea amintire de la Paulis.

Paulisul e foarte aproape de Arad si e parte importanta a culturii locale, e locul care gazduieste evenimentele festive cu incarcatura de civism, istorie si emotie nationala, din viata noastra si a urbei.

Legenda de la Paulis (povestea unui eveniment care s-a petrecut aievea) e una pe care am aflat-o devreme si e una din acele istorii pline de eroism care te schimba, cu care cresti, in care crezi si la care te intorci ori de cate ori vrei sa capeti din nou incredere in forta unor valori pe care le credem prea curand desuete: patriotism, prietenie, curaj, forta lui impreuna, eroism, sacrificiu pentru cei pe care ii iubesti si pretuiesti.

E prima data cand va spun o istorie atat de diferita de lumea cu care v-am obisnuit, nu vreau sa par patetica, dar incerc sa o spun asa cum simt. Simplu, ca la scoala. Pentru ca vreau sa v-o impartasesc

Morodan Shop dress – coming soon – Bon Bijou necklace – Yvy for Albertine`s bag – Celine sunglasses from Optiblu

Photos by Serban Cristea

La batalia de la Paulis, in 1944 (ramasa in istoria noastra ca una dintre cele mai crancene lupte din al Doilea Razboi Mondial) o mana de elevi ai Scolli Militare de Subofiteri Radna, incredibil de tineri (abia iesiti din adolescenta- aveau intre 18 si 20 de ani) a reusit sa tina in loc trupele ungare si germane, mult mai bine echipate si mai numeroase decat ei (proportia era de 8 la 1).

Nici Pe Aici Nu Se Trece…

… era deviza lor, in amintirea Marasestilor.

„Eram peste 800 de elevi acolo şi nemţii ne dotaseră cu nişte tancuri foarte bune. Atunci am plecat cu toţii din locaţia respectivă şi am stat şi luni de zile prin mărăcini, în diferite locaţii, camuflaţi, până când apăreau iarăşi manifestele despre bombardamente. Cel mai greu a fost însă în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1944, când Divizia I blindată din Budapesta a trecut graniţa, spre Arad, cu încă trei divizii de infanterie. Comandantul ne-a spus atunci să uităm şi de mame si de ce avem mai scump pe lume.
Nu mai puţin de 30 de zile am stat acolo şi am tras cu tunurile aduse înainte de nemţi în tancurile armatei ungare. Fiecare lovitură îşi atingea ţinta, deşi ne atacau hortiştii şi de trei ori pe zi. Am ţinut piept până când au ajuns trupele române sovietice la noi. Daca exista Iadul pe Pamant, atunci frontul de la Paulis a fost iadul”.

Asa isi aminteste acele zile de groaza si curaj nebunesc, colonelul Vasile Ionescu, unul dintre nonagenarii care au supravietuit incercarii din 1944 si au dus mai departe intreaga poveste.

Sambata am fost acasa si am trecut din nou pe la Paulis. Era plin de flori si un grup de pusti cool se oprise, ascultau proful care ii insotea cum le spunea despre faptele incredibile ale unor tineri de varsta lor care, acum mai bine de jumatate de secol, nu stiau ce sunt linistea si pacea. Ma uitam la ei si am simtit impreuna, stiu sigur, aceeasi emotie. Acelasi gand ne-a fulgerat pe toti, sunt convinsa: cat noroc avem, cat de putin il intelegem si apreciem si cat de blanda e viata cu noi.

Stand acolo, umar la umar cu acei copii care priveau un monument ridicat in cinstea altor copii, am simtit ca e o secunda care ma schimba.

A fost unul din momentele, atat de rare in viata, cand toate se asaza in sensul lor firesc. Mi-am priceput limpede norocul, limita si nevoia de a ma raporta mereu la extraordinar.

Uitandu-ma la monumentul pe care concitadinii mei l-au ridicat acolo si gandindu-ma la toti acei tineri de 18 ani care, impreuna, au atins imposibilul, am inteles ca grijile noastre banale de zi cu zi trebuie puse in locul care li se cuvine, ca dramele adevarate sunt departe de noi, ca sansa de a trai vremuri in pace e una pe care putine generatii au avut-o si ca e o lectie a istoriei pe care nu ne-o amintim niciodata de-ajuns.

Si ca merita, ca macar o data pe an, sa ii onoram pe cei care nu au avut norocul nostru si care au fost impinsi de soarta sa devina eroi. Pilda sacrificiului si curajului lor ne da mereu incredere in extraordinar. Si asta merita macar un gand si o floare, o secunda din traiul nostru plin de norocul banalitatii.
Atat de putin, nu?